Voi stiti?
Am un caine. Un happy Happy! E ca un magnet pentru copiu, iar adultii il indragesc la prima vedere. Are o fundita rosie sa nu se prinda deochiul de el. E o nebunie curata, mai ceva ca mine. Cainele imprumuta de la stapan si bune si rele. Happylica al meu alearga dupa cine ii da atenti, sare sa-i pupe pe cei care il mangaie si manca cam orice. Sa nu va mire daca sare la voi cand mancati. Are o tactica care nu prea da gres: cum te vede ca mananci vine pe la picioarele tale, se invarte de cateva ori, apoi ridica ochii ca de milog si incepe sa sara pe tine. Daca vede ca n-are succes asa se aseaza in cur, in fata ta, da din coada si te fixeaza cu ochii migdalati ce abia se vad prinre parul alb si mare si... incepe sa se smiorcaie. Mai rau ca un copil. Nici cea mai inghetata inima nu poate sa stea nemiscata de tactica catelusului meu. Va spun din propria experienta!
Am ales sa povestesc in linii mari despre Happylica pentru ca el, desi este doar un caine si nimic nu se va schimba, el stie mai bine decat oricine sa ierte. Stie cand esti suparat si cum sa-ti alunge tristetea din ochi, EL stie sa uite ca l-ai certat pentru ca a ros un cablu, un caine stie sa iarta ca l-ai lasat singur acasa cat ai fost la munca, te intelege cand ii spui ca iti este rau si oricat de suparat ai fi tot ti-ar fura un zambet. Probabil multi dintre noi am uitat sa iubim neconditionat, sa iertam si sa oferim fara sa asteptam ceva in schimb. Am cateva poze cu el pe care le voi posta zilele urmatoare!
Cu drag,
Eu!