Sergiu Nicolaescu: Moartea trupului si nemurirea gandului

Undeva dincolo de intelegerea omului exista ceva. Ce? Probabil o lume, mai buna, mai rea, cine stie? Poate cum vrem sa ne-o facem, cum este si in viata! Ai luptat o viata, indiferent ca vorbim de 30 de ani sau de 80 de ani, si ajungi rapus de un corp muribund. Ce se intampla cu mintea si sufletul tau. Ei bine, religia te-ar indruma catre un Rai sau un Iad, eu ma indrept catre o lume frumoasa... intr-un Rai imaginat de mine. Ca in somn, cele mai frumoase vise sunt produse de inconstient, de ce ai vrea sa fi, unde, cu cine si de ce, pe cand cosmarurile reprezinta cele mai mari temeri (frica inconstienta devine o realitate paralela intr-un cosmar). Ei bine, Sergiu Nicolaescu a muncit o viata pentru niste idealuri, pentru sufletul lui, pentru numele lui si mai presus de toate pentru Romania. A fost un om, cu bune si cu rele, a trait, a ales si a muncit. Prin filmele lui a scris cateva capitole din istoria cinematografiei romane, aici fac referire doar la cele cateva filme pe care le-am vazut eu. Norocosii care i-au vazut toata capodopera probabil ar putea spune cu usurinta ca a scris un roman din istoria cinematografiei romane. Ei bine nu stiu daca inconstient si-a regizat si inmormantarea, dar a lasat indicatii pe care eu un simplu muritor le-am respectat si mi-ar fi placut o abordare mai soft a subiectului moartea Nicolaescu. Cu toate asteptarile mele lucrurile s-au petrecut altfel si asta pentru ca romanii vor sa vada, sa stie si sa comenteze totul. Am uitat sa ne uitam in oglinda sau in propria ograda inainte de a veni cu judecati care dor. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!