Calea spre... nimic

Orice început este greu şi cărările vieţii sunt anevoioase. Vara e cald, iarna e ger, primăvara şi toamna sunt ploi. Nu sunt jumătăţi de măsură sau sferturi academice, în viaţă... ori e alb, ori e negru... când unele lucruri par gri... atunci avem o problemă. Totuşi, parcă, posibil, sunt doar câteva din incertitudinile gri ale existenţei. Îndepărtarea acestor cuvinte din vocabularul românului este imposibilă. Masa vocabularului este redusă şi cuvintele uzuale nu sunt decât un clişeu al fricii de necunoscut. Când ai ieştit de sub carapacea protectoare a unei vieţii "în puf", lucrurile o iau razna. Nu ştii de unde să începi, ce să faci mai întâi şi către ce să ţinteşti. Scopul tău se schimbă din secundă în secundă, drumul pe care îl aveai creionat în minte la 10 ani îşi schimbă direcţia într-un sinus al întâmplărilor cotidiene induse de subconştientul creierului uman, care încearcă de fiecare dată să se protejeze, indfiferent dacă este atacat sau nu. Din nefericire suntem doar nişte animale de pradă bipede cu drepturi şi obligaţii uşor interpretabile. Ce se întâmplă cu conştiinţa educată de o societate bolnavă? Nimic... instinctele îţi fură orice drept de judecată! Binele, răul nu mai există decât într-o formă abstractă. Şcoala îşi pierde valorile dobândite cu anii în urmă prin munca intelectualilor români şi sângele adevăraţilor români-patrioţi. Ploaia a ajuns să ne spele străzile, păcatele... doar la Dumnezeu să mai avem o şansă.
Cu toatea astea, ne ducem existenţa de pe o zi pe alta. Cu sabia deasupra gâtului căutăm calea salvatoare, fără să vedem judecata dinainte-a condamnării...